Vlad are 39 de ani şi locuieşte într-un oraş mic din apropierea Bucureştiului. La 30 de ani, era căsătorit, a​vea un copil şi-un job obişnuit. Părea că viaţa nu-i rezervă prea mari surprize, când a aflat că are HIV. Întreaga lume, aşa cum o ştia, s-a dărâmat.

Atunci, Vlad a aflat nu doar că HIV nu e SIDA, nu doar că poate să ajungă, prin tratament, la a avea virusul nedetectabil la analize şi, deci, netrasmisibil prin contact sexual. A aflat şi că prietenii dispar atunci când spui că eşti pacient cu HIV şi că, dacă vrei să trăieşti printre ceilalţi, mai bine nu spui. Din motive care ţin de stigmatizare şi de protejarea diagnosticului, numele folosit în acest articol nu este cel real.

Mă întâlnesc cu Vlad în faţa gării din oraşul lui. Bucureştiul e în carantină, din cauza numărului mare de infectări cu noul coronavirus, dar aici situaţia încă nu e atât de gravă. Intrăm într-un restaurant, ne aşezăm la masă, ne scoatem măştile, zâmbim. Ne comandăm câte un ceai. În fundal se aude muzică jazz. Libertatea se simte bine. Dar Vlad n-a mai fost liber să spună cine e de nouă ani.

„Eram în drum spre cumpărături şi am văzut o caravană de donare de sânge. Am oprit. M-am gândit să donez sânge pentru o fetiţă de cinci ani, vârsta de atunci a fiului meu. Fetiţa avea nevoie de sânge. Asta se întâmpla în noiembrie 2011. Eram foarte fericit că fac o faptă bună. Îmi doream din tot sufletul ca fetiţa să aibă nişte şanse reale la o viaţă normală”, începe Vlad să povestească.

Citeste mai mult: Adevarul.ro